Conflictul dintre PNL şi PD nu are prea multe explicaţii logice. PD este pedepsit de liberali pentru că este partidul care l-a dat pe Băsescu. Chiar daca PD-ul a stat disciplinat lângă PNL, chiar dacă nu a susţinut mai mult (aşa cum se aştepta toată lumea) PLD, chiar dacă nu a încălcat protocolul coaliţiei şi a discutat cu liberalii toate problemele. Liberalii declară pe toate drumurile ce bine se înţeleg ei cu PD. În ziua următoare, iau o măsura exact contrară a ceea ce declară. Dacă PD este duplicitar pentru că a susţinut şi iniţiativele preşedintelui, atunci PNL este la fel de duplicitar pentru că una declară, alta face. Unii uită, dar o să le reamintesc, că scandalul actual din coaliţie a plecat de la o încălcare a unei decizii adoptate de Alianţa DA: convocarea alegerilor anticipate a fost decisă în egală măsură de PNL şi PD. Premierul Tăriceanu a anulat această decizie de unul singur. Mă rog, nu chiar de unul singur ci la insistenţele domnului Patriciu, bolnav ca tot românul de scenarii.
În aceste zile, acuzaţia cea mai importantă adusă PD ţine tot de duplicitate şi anume i se repoşează acestui partid că nu este solidar cu deciziile premierului. Am mai discutat despre asta în nişte comentarii la un alt post. O să reiau într-o altă formă exemplele de acolo pentru că le consider foarte bune.
Un guvern funcţionează ca orice altă instituţie. Ca orice altă firmă. Lipsa de performanţă a unei firme sau lipsa de performanţă a unui guvern are, în esenţă, aceeaşi cauză: un management defectuos. O firmă (şi vorbim de firme mari, nu de companii cu 3 angajaţi) este condusă de un manager. Acesta impune firmei o viziune. Viziune care este tot timpul pusă în practică de o echipă şi controlată de un consiliu de administraţie. Managerul este, de regulă, parte a echipei şi parte a consiliului de administraţie. Premierul este un manager general. Programul de guvernare este similar unui business plan. Fiecare ministru, parte a echipei sale, este manager pe un subdomeniu de activitate. În momentul în care premierul acceptă pe cineva în echipă, pleacă de la convingerea că acel cineva este competent. Premierul deleagă responsabilităţi către miniştrii săi.
O astfel de organizaţie este guvernată de două principii: cel al solidarităţii şi cel al răspunderii. Miniştrii îşi asumă responsabilitatea pentru ceea ce fac (răspundere) şi aderă la viziunea premierului (solidaritate). La aceste două principii se mai adaugă unul care este subînţeles: legalitatea acţiunilor. Toate trei (şi neapărat toate trei) se pun în slujba realizării viziunii managerului. Să numim această regulă, regula celor trei principii.
Una din greşelile frecvente pe care o poate face un manager este să neglijeze unul din aceste trei principii. Să presupunem că el are o viziune, are un business plan bun şi un seviciu/produs bun cu o piaţă suficient de mare. Are tot ce-i trebuie pentru a reuşi. Şi totuşi avem exemple de falimente răsunătoare (Enron) sau de întreprinderi cu probleme uriaşe (Cisco, HP, defuncta Arthur Andersen) care au ca şi cauză eliminarea unuia dintre cele trei principii enunţate mai sus. Trebuie spus (şi asta nu ca să-mi confirm teoria ci pentru că aceasta este realitatea) că regula celor trei principii este încălcată din cauza că managerii impun membrilor echipei lor primatul solidarităţii. Dar nu acest principiu primează.
O firmă are anumite condiţionării. Cadrul legal este unul dintre ele. Prin urmare, legalitatea acţiunilor este principiul care primează. Din cele două principii rămase, următorul ca importanţă este cel al răspunderii. De ce? Pentru că atunci când delegi o sarcină o delegi către cineva pe care îl consideri compentent pe subdomeniul respectiv. Că el este marketing, finanţe, HR sau, în cazul unui guvern, justiţie, finanţe, apărare etc. Recunoscând această competenţă, recunoşti în acelaşi timp o lipsă de competenţă: a ta în domeniul respectiv. E normal deci să consideri că acea persoană ştie ce face şi că îşi asumă responsabilitatea pentru deciziile sale. Principiul solidarităţii vine ultimul. Traseul în luare unei decizii este conturat dintr-o serie de întrebări: este această decizie legală? îmi asum răspunderea pentru această decizie? (adică această decizie intră în sfera competenţelor mele? pentru că pot fi decizii legale dar care nu ţin de competenţa mea şi, în consecinţă, nu mi le pot asuma). Ultima întrebare pe care trebuie să mi-o pun este: contribuie această decizie legală şi pentru care sunt răspunzător la realizarea viziunii propusă de managerul meu, viziune cu care sunt solidar?
Nu suntem solidari într-o întreprindere cu persoane ci cu viziunea despre întreprindere a unei persoane. Întreprinderea este deasupra managerului său. Pentru că o întreprindere (o altă chestie clasică de management) trebuie să vizeze perenitatea. Ea trebuie să supravieţuiască managerului. De multe ori, creşterea unei întreprinderi necesită schimbarea managerului. Cazul Apple care s-a dispensat la un moment dat de Steve Jobs, fondatorul ei, este relevant.
Revenind la cazul guvernului şi reproşului lipsei de solidaritate adus de premier unor miniştri pentru că nu au semnat anumite decizii: este un reproş fals. Acei oameni au fost puşi acolo de către premier pentru ca ei să vegheze la respectarea regulii celor trei principii. Iar respectarea acestei reguli se face punând cele trei întrebări de mai sus şi respectând ordinea lor. Invocarea primatului solidarităţii este o greşeală de management. Iar premierul o face în ultimele zile gonit din spate de setea de sânge a partidului său. Dar el reprezintă ca manager interesele tuturor acţionarilor. Nu doar interesele din jurul PNL.
Tags:
business,
guvernare,
solidaritate,
tariceanu
Related posts
Latest Comments