Câteva evenimente din ultimele zile m-au făcut să mă gândesc din nou la atitudinea românilor faţă de idoli. Sunt românii idolatri? Înclin să cred că da. Mitologia contemporană românească este populată cu personaje bine conturate ca Băsescu, Becali, Mona Muscă, Irinel Columbeanu, Adi copilul minune sau cum îl mai cheamă pe el acum; cu personaje generice: descurcăreţul, şmecherul etc.
Din când în când, în această mitologie apar personaje marginale ca Liiceanu, Pleşu, Sorin Antohi. Şi sunt marginale nu pentru că ei sunt intelectuali sau pentru că publicul lor este restrâns ci pentru că mitologia contemporană are o altă caracteristică importantă: este volatilă. Azi poţi face parte dintre cei aleşi, mâine nu. Unii sunt angajaţi la timp plin, alţii la timp parţial. Unii vor ieşi la pensie din postura lor de zei, alţii vor prinde viaţa amară a şomajului.
Românii nu pot trăi fără idoli iar raportările pe care le fac cu privire la aceştia sunt pline de inconsecvenţă şi nu pot fi justificate raţional.
Românul e idolatru într-o formă ciudată: el ori (îi) acceptă orice de la zeul său şi îi iartă totul, ori nu-i iartă nimic. La cel mai mic semn de slăbiciune, îl aruncă de pe soclu. Exemple: Mona Muscă (deja exemplul meu favorit când vorbesc despre România) este unul dintre politicienii care au făcut cel mai mult pentru România. Un mic pas greşit şi lumea s-a răsculat. Becali poate face orice: privirile admirative ale românilor îl vor însoţi pretutindeni. El deja pune în pericol două personaje abonate pe viaţă la statutul de zei: şmecherul şi descurcăreţul, personaje pe care pare că le contopeşte într-unul singur. Băsescu: cei mai mulţi îi permit orice. Ceilalţi nu-i permit nimic. Nici să respire. Sorin Antohi: intrat provizoriu în Panteon, este aparat cu o înverşunare ciudată. Nici dosarul lui la Securitate, nici faptul că a minţit 10 ani, declarând că are un doctorat pe care nu-l avea, nu înseamnă nimic. Pentru infinit amuzament, iată ce scrie un editorialist despre cazul Antohi comparat cu Muscă:
"(…) Dar paralela cu Sorin Antohi ar trebui sa se opreasca aici. A urmat, in cazul Monei Musca, judecata rece care a trimis-o, evident, in zona imoralitatii, nume de cod „duplicitate“. Cu Sorin Antohi e altceva. El beneficiaza, din partea noastra, de un statut infinit mai inalt. Antohi e amoral prin definitie. In fond, decanul demisionar de la CEU n-a pacalit cu adevarat pe nimeni. Nu dupa 1989 (…)". (Pavel Lucescu, Cotidianul)
Ok, şi ajungem acum la o altă problemă: de ce atitudinea românilor faţă de idoli este atât de inconstantă? De ce îi judecă pe unii cu o măsură iar pe ceilalţi cu alta?
Din cauza presei care a devenit pentru români un soi de biserică. Deosebirea faţă de cealaltă este că în ea poţi să fluieri, la nevoie să şi dai cu huo şi că ea se ocupă nu de Dumnezeu ci de dumnezeii pe care, cu o placere masochistă, ii alegem, creem şi suportăm zi de zi. Pentru că ea, presa, nu are nici un standard etic în general (şi da, deşi probabi puţini ziarişti ştiu, etica înseamnă şi altceva decât etica jurnalistică), pentru că vorbim total greşit când analizăm discursul de presă doar din perspectivă etică ignorând axiologia. Ce face presa azi? Totul pentru a-şi conserva statul ei de sectă care-i permite să scoată bani. Diferenţe între ea şi MISA (de exemplu)? De marketing. Urina presei e mai frumos ambalată, mirositoare şi conţine mai mulţi aditivi şi conservanţi decât urina lui guru. Dar este ea mai sănătoasă?
Latest Comments